Poezii Adrian Paunescu

Gasiti mai jos o lista cu Poezii Adrian Paunescu.

• Mă voi feri ca de foc de pericolul
  Că dragostea să devină
  Obiect al meditaţiei,
  Al speculaţiei,
  Al filozofiei.
  
  Ferească Dumnezeu
  De acea dragoste retorică,
  În stare să ucidă
  Numai eroii
  Pe scenele de scândura uscată.
  
  Alt fel de dragoste am trăit eu
  În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
  Am fost devorat,
  De patimi reale,
  Şi nici un regizor
  Nu mi-a putut iscăli pieptul
  Cu biata lui cerneală roşie,
  De care s-au învrednicit toţi actorii.
  
  Eu însumi am ceva teatral
  În fiinţa mea.
  Dar eu nu sunt actorul,
  Eu nu sunt regizorul,
  Eu sunt autorul
  Tragediei pe care o joacă atâţia.
  
  Adolescenţi şi adolescente
  Se vor regăsi teatral
  În poemele mele de dragoste
  Pe care le restitui lumii
  Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
  Şi nu pot.
  
  Căci nici o boală nu devine
  Mai mică în tine
  Dacă se molipsesc şi alţii de ea;
  O, dragostea mea devăstătoare,
  Câţi tineri îşi vor face iluzia
  Că-i poţi salva când te vor ciţi
  În cuvintele mele.
  Nu există propriu-zis experienţă umană,
  
  Nimic nu e valabil decât o singură dată,
  Ca o seringă în vremea modernă.
  Totul se aruncă după folosinţă,
  Înclusiv dragostea unui poet
  Citită în cărţile lui.
  
  Nici Biblia nu foloseşte,
  Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,
  Experienţa din Cântarea Cântărilor
  Se pierde ca un proces verbal de şedintă,
  Nu e nimic de făcut,
  Nu e nimic de ales
  Din toate acele cuvinte,
  Decât plăcerea estetică.
  
  Eu simt autorul tragediei,
  Eu declam împreună cu actorii,
  Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,
  Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,
  Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
  În acest final de veac
  În care dragostea
  A ajuns atât de prost vandabilă.
  
  Se joacă, dragii mei,
  Tragedia dragostei
  În faţa scaunelor goale.
  Murim şi nimeni nu se uită la noi,
  Actorii turbează pe scândura goală
  Şi poate ca de-atâta singurătate
  În sălile în care joacă
  Ei încep să ia în serios
  Rolurile din tragedia dragostei.
  
  N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
  A trebuit să vi le spun
  Gelos pe Shakespeare,
  Care a avut răbdarea
  Să-şi omoare toţi eroii,
  Stiind
  Că vă fi absolvit de marea lui vină
  Pentru că, între timp, oricum,
  Toţi aveau să moară,
  De moarte firească.
  Dar eu sunt poet liric,
  
  Eu încă n-am deprins învăţul
  De-a pune la persoana a treia
  Ceea ce devoră persoana întâi.
  Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
  Să mă salvez cu un plural al majestăţii
  Şi n-am putut şi unii dintre voi
  Au numit, prosteşte,
  Această care mi s-a întâmplat,
  Egoism.
  
  Şi nici nu am blestemată
  Răceala de cuget
  A şefului de cadre
  Care iubeşte-n taină,
  În vreme ce acţionează
  Cu dosare şi referinţe de tot felul
  Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
  Care iubesc.
  
  Dragostea mea are un aspect
  Aproape clasic,
  În romantismul ei
  Desuet şi expresionist.
  Iubesc
  În numele tuturor umilinţelor,
  Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite
  De legi fără de lege.
  
  Vai mie, autor de tragedii,
  O s-ajung exemplar, o să se predea
  Lecţii de literatură universală
  Pe textele mele,
  Biată autopsie,
  Vinovată şi impudică autopsie,
  Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
  C-au luat note mici
  La lecţia \"Poezia lui Adrian Păunescu\",
  N-aţi fi azi în stare
  Să mă ucideţi
  Pentru poezia de dragoste
  La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.
  
  Vă voi trece clasa,
  Pe voi şi pe femeile voastre,
  În faţa cărora îngenunchez
  Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
  
  Şi pentru misteru1 care ne leagă.
  Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
  Veţi supravieţui în poezia mea,
  Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,
  Care nu e reglementată
  Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
  O, bieţii mei prieteni!
  
  Scriu poezie de dragoste
  Şi ştiu că n-am nici o şansă
  În timpul vieţii mele.
  Sunt făcut să par altceva,
  Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,
  Teatral uneori,
  Pentru că-n clădirea teatrului nostru
  A ascuns armata
  
  Toata muniţia, toate drapelele.
  Teatral uneori
  Pentru că în oraşul nostru
  Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
  Întrucât primaria e plina de funcţionari.
  
  Teatral, teatral, într-adevăr,
  Şi rugindu-vă,
  Implorindu-vă,
  Ordonidu-vă:
  Pace şi dragoste
  Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea
  Va fi şi Truda de-a le păstra.
  Bucuraţi-vă că mai aveţi
  Poeti din acest os,
  Păsări de această marcă,
  Împulsuri în această direcţie.
  Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând,
  Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
  În sintaxa unei singure orientari,
  Să lucrez ca orbetele
  Pentru infăţişarea voastră festivă,
  Eu iubeam şi scriam
  Poezie de dragoste.
  
  Iar pe voi, fraţii mei tineri,
  Pe voi, care mă veţi ciţi crezând
  Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
  Vă rog, nu pariaţi prea mult
  Pe această iluzie.
  
  Nimic nu se învaţă de la nimeni
  Până când nu înveţi acel lucru
  Din propria ta experienţă.
  Voi mă veţi iubi
  Abia după ce
  Veţi ajunge-n situaţia mea.
  
  Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
  Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,
  În versurile mele nu veţi găsi
  Descrise somptuos
  Poziţiile dragostei
  Ca-n manualele de pornografie indiana
  Sau chiar daneză.
  O, nu. Toată poezia mea de dragoste
  E o imensa vatră de cenuşă
  La temelia unui rug
  Ce arde încă.
  Luaţi această carte-n mâini,
  Această machetă a unui teatru tragic,
  Iubirea e tragică.
  Pentru că iubirea e moarte,
  Iubirea e tragică
  Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
  Măreaţă cum e
  În scriitura pe care au învăţat-o,
  Dar abia aşteaptă să coboare
  Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
  În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
  Iubire de oameni.
  În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie,
  Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
  Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
  Se sărută pe scenă cu o actriţă.
  Vai, eterna contradicţie
  Dintre artă şi viaţă!
  
  Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise
  Citiţi cartea mea
  Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,
  Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,
  N-am decât orgoliul de-a mă alatura
  Cu toată cenuşa distrugerii mele
  Cenuşilor voastre,
  Căci fiecare dintre voi
  
  E un cuplu
  De la care ar putea începe
  Iaraşi BR> Lumea.
  
  Şi când veţi vedea
  În faţa ochilor voştri arzând de iubire
  Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă
  Câmpiile şi fabricile,
  Oamenii şi munţii,
  Păsările şi peştii,
  Bibliotecile şi spitalele,
  Mormintele şi bisericile,
  Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi,
  Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă,
  Şi pentru că pământul e rece,
  Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,
  O, voi, tineri ai planetei mele
  Convulsionată de-atâtea arme,
  Sub ochii holbaţi ai armatelor,
  Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor,
  Fără nici o ruşine,
  În numele singurei religii care ne uneşte,
  Credinţa în continuitatea speciei umane,
  Iubiţi-vă,
  Iubiţi-vă pe tunuri!
  Concediaţi tunarii
  Şi dezamorsaţi obuzele
  Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
  Semn al păcii universale.
  
  Iubiţi-vă,
  Iubiţi-vă pe tunuri!
  Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
  Până le veţi scoate din funcţiune,
  Iubiţi-vă aruncând din mâini
  Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
  Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
  Chiar şi această carte care nu are decât meritul
  Că aparţine unui om
  Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
  Să facă dragoste pe nici un tun,
  Când n-a dormit şi n-a scris,
  A iubit
  
  Cu disperarea condiţiei umane,
  Cu lacomia venitului de pe front,
  Cu grija medicului
  
  Şi cu dăruirea muribundului.
  
  Facă-se profeţia mea,
  Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
  Iubirea pe tunuri!
  
  

  3 voturi

• Mă rog cu puterea cuvântului
  Pentru copiii pământului,
  Mă rog cu dulceaţa colinzilor
  De sănătatea părinţilor.
  Florile, florile dalbe,
  Iar pe lume steaguri albe.
  
  Mă rog cu lumina minunilor
  În amintirea străbunilor,
  Mă rog cu nădejdile omului
  De echilibrul atomului.
  Florile, florile dalbe,
  Iar pe lume steaguri albe.
  
  Mă rog cu putinţa mătuşilor
  Contra venirii cenuşilor,
  Mă rog cu blândeţea din flaute
  Un happy end să ne caute.
  Florile, florile dalbe,
  Iar pe lume steaguri albe.
  
  Mă rog cu pecete de fulgere
  Să ne ferim de distrugere,
  Mă rog cu puterea cuvântului
  De sănătatea pământului.
  Florile, florile dalbe,
  Iar pe lume steaguri albe
  

  3 voturi

• Enigmatici şi cuminţi,
  Terminându-şi rostul lor,
  Lângă noi se sting şi mor,
  Dragii noştri, dragi părinţi.
  
  Chiamă-i Doamne înapoi
  Că şi-aşa au dus-o prost,
  Şi fă-i tineri cum au fost,
  Fă-i mai tineri decât noi.
  
  Pentru cei ce ne-au făcut
  Dă un ordin, dă ceva
  Să-i mai poţi întârzia
  Să o ia de la început.
  
  Au plătit cu viaţa lor
  Ale fiilor erori,
  Doamne fă-i nemuritori
  Pe părinţii care mor.
  
  Ia priviţi-i cum se duc,
  Ia priviţi-i cum se sting,
  Lumânări în cuib de cuc,
  Parcă tac, şi parcă ning.
  
  Plini de boli şi suferind
  Ne întoarcem în pământ,
  Cât mai suntem, cât mai sunt,
  Mângâiaţi-i pe părinţi.
  
  E pământul tot mai greu,
  Despărţirea-i tot mai grea,
  Sărut-mâna, tatăl meu,
  Sărut-mâna, mama mea.
  
  Dar de ce priviţi asa,
  Fata mea şi fiul meu,
  Eu sunt cel ce va urma
  Dragii mei mă duc şi eu
  
  Sărut-mâna, tatăl meu,
  Sărut-mâna, mama mea.
  Rămas bun, băiatul meu,
  Rămas bun, fetiţa mea,
  Tatăl meu, băiatul meu,
  Mama mea, fetiţa mea.

  7 voturi